CALEDONIU OVID [16]

Locul înhumării:

  • Parcela 4
  • Rând 29
  • Loc 32, 33

Înapoi la hartă

CALEDONIU Ovid

pseudonim al lui Jean Florea Georgescu
n. 22 martie 1914, București
d. 15 ianuarie 1974, Tecuci, judeţul Galați

  • Poet

Ovid Caledoniu (pseudonim al lui Jean Florea Georgescu; 22 martie 1914, Bucureşti - 15 ianuarie 1974, Tecuci, judeţul Galaţi) este un poet. Este fiul Varvarei şi al lui Tănase Georgescu, funcţionari. Urmează, la Bucureşti, cursurile liceale, apoi Facultatea de Teologie, absolvită în 1939, şi Facultatea de Litere, terminată în 1944.

Debutează cu poezie în revista „Pegas", în 1933 şi e redactor, împreună cu Virgil Carianopol şi Miron Suru, la revista „Meşterul Manole" (1939-1942), condusă de Vintilă Horia. A colaborat la „Curentul magazin", „Dacia rediviva", „Făgetul", „Frize", „Gândirea", „Îndreptar", „Înnoirea", „Litere", „Mu­guri literari", „Orion", „Pegas", „Revista Fundaţiilor Regale", „Semne", „Universul literar", „Veac nou" etc. Editorial, a debutat cu volumul de versuri Endymion, apărut în 1937.

Dacă în perioada interbelică Caledoniu s-a dovedit o prezenţă activă în viaţa literară, numele său fiind întâlnit în multe dintre publicaţiile vremii, în schimb, după 1944, s-a dedicat aproape în exclusivitate activităţii didactice, funcţionând ca profesor de limba şi literatura română la Tecuci între 1944 şi 1974, refuzând să se mai implice în vreun fel în destinele breslei scriitoriceşti. Discret, de-a dreptul solitar, a resimţit „indexarea" sa pentru România - hotar de răsărit al Europei (1943) ca pe o posibilă ameninţare, şi, ca atare, a preferat retragerea, de fapt, recluziunea.

În volumele Endymion şi Vrăjitorul apelor (1942), se simt, aşa cum s-a remarcat, influenţe din lirica blagiană, dar şi din poezia romantică germană din sau cea rilkeeană. Delicateţea, suavitatea, sensibilitatea, uneori exacerbată sunt doar câteva dintre caracteristicile versurilor lui Caledoniu, extrem de cizelate, de „lucrate", fără ca ideea să piardă însă din profunzime. Pre­dominant rămâne sentimentul de solitudine; în absenţa divinităţii (căreia nu îi cere, patetic, semne palpabile de existenţă, precum Tudor Arghezi în Psalmi), poetul se simte neajutorat, abandonat, fără putinţa de a depăşi teama de necunoscut, de moarte.

Revenirea, după mai bine de trei decenii, cu Pasărea de foc (1973) nu este decât o încercare (mai mult conjuncturală) de a se integra unei colectivităţi, căreia, de fapt, nu-i aparţinea: „Alăturea de oameni în toamnele pe creste / suim printre mulţimi izbânda vremii noastre / săpând în piatră nume şi lepădând veşminte / cu ochi aprinşi de steaua orelor albastre" (Printre mulţimi). Lumea lui Caledoniu apusese, iar tentativa eşuată de a se adapta alteia este evidentă când, în acelaşi volum, reapar laitmotivele liricii sale anterioare: singurătatea, sentimentul iminent al morţii şi, mai ales, spaima că ar putea fi trădat de cuvinte.

Într-un remarcabil poem dedicat „zeului" său tutelar - Lucian Blaga - o spune expli­cit: „Cuvintele-au amuţit lângă frunte, / nu ca negrele pietre funerare. / La cumpăna luminii ar vrea să înfrunte / obositele ceasuri, întinsele-amare" (Poetul). Ca autor al antologiei 13 poeţi - 13 poezii de dragoste (1943), Caledoniu rămâne acelaşi poet sensibil, receptiv însă şi la producţiile lirice ale confraţilor, dovedindu-şi astfel, încă o dată, generozitatea, dar şi modestia.

Opera

  • Endymion, Bucureşti, 1937;
  • Vrăjitorul apelor, Bucureşti, 1942;
  • România - hotar de răsărit al Europei, Bucureşti, 1943;
  • Pasărea de foc, Iaşi, 1973.

Copyright © 2018 - Cimitirul Eternitatea Tecuci

Webdesign by CRYO®